Problemele salariaţilor unei firme aflate în insolvenţă

 Nu ezitati sa apelati cu incredere la site-ul Licitatii Juridice sau la partenerii nostri Casa de avocatura Coltuc, avocat@coltuc.ro, 0745150894.

În România, efectele crizei economice globale au devenit vizibile în ultimul trimestru al anului 2008 şi
s-au adâncit în anul 2009. Spre deosebire de alte economii naţionale, economia României dă semne slabe de redresare, cu toate acestea prognoza pe anul 2012-2013 este una rezervată.

Printre efectele negative ale crizei economico-financiare globale – pe lângă cele sociale – se numără
imposibilitatea operatorilor economici de a-şi îndeplini întocmai şi la timp obligaţiile asumate, inclusiv cele rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă – avand drept consecinţă, iniţierea procedurii insolvenţei.

Toate acestea au determinat majorarea semnificativă a numărului operatorilor economici supuşi procedurii insolvenţei.

Reprezentând un fenomen îngrijorător la nivel naţional, insolvenţa este determinată, în principal, de
acumularea de datorii către furnizori, care generează pe termen lung dobânzi şi cheltuieli suplimentare din cauza deprecierii monedei naţionale, precum şi de creşterea stocurilor şi reducerea vânzărilor. Toate acestea au condus la o diminuare a capitalului şi la o lipsă a lichidităţilor care au redus accesul la acordarea de credite pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri).

În aceste condiţii, operatorii economici sunt obligaţi să-şi limiteze desfăşurarea activităţii comerciale numai la acele activităţi menite să conducă la obţinerea lichidităţilor necesare pentru plata datoriilor şi să procedeze la reducerea substanţială a cheltuielilor, inclusiv cele de personal.

Corespunzător normelor europene şi internaţionale privind protecţia creanţelor lucrătorilor în caz de insolvabilitate a angajatorului, normele care reglementează această materie în cadrul legislaţiei române (comerciale sau de dreptul muncii) sunt cuprinse în următoarele acte normative:

•        Codul muncii, respectiv: art. 156 („salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorului”); art. 167 („constituirea şi utilizarea fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale se vor reglementa prin lege specială”);

•        Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei;

•        Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale;

•        Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 200/2006;

•        Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, care, în acord cu art. 156
din Codul muncii, dispune în art. 48: („(1) Toate drepturile băneşti cuvenite salariaţilor se plătesc înaintea oricăror obligaţii băneşti ale unităţii.

În caz de faliment sau lichidare judiciară, salariaţii au calitatea de creditori privilegiaţi, iar drepturile lor băneşti constituie creanţe privilegiate urmând să fie plătite integral, înainte de a-şi revendica cota-parte ceilalţi creditori.

În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 85/2006, insolvenţa se defineşte ca reprezentând „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile”.

Persoanele juridice de drept privat care pot angaja salariaţi, aflate în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă – respectiv societăţile comerciale, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile agricole, grupurile de interes economic şi asociaţiile şi fundaţiile care desfăşoară şi activităţi economice – pot fi supuse procedurii generale de insolvenţă sau, în ipoteza procedurii simplificate (în care nu mai deţin niciun bun în patrimoniul lor – în principal – ori administratorul sau actele constitutive ori documentele constitutive nu pot fi găsite ori solicită aceasta sau nu îndeplinesc condiţiile pentru intrarea în procedura de reorganizare).

•        În acord cu dispoziţiile art. 3 pct. 8 din Lege, salariaţii angajatorului debitor au calitatea de creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, fără a depune personal declaraţiile de creanţă.

•        Creanţele salariale sunt, în conformitate cu prevederile pct. 10, înregistrate din oficiu în tabelul de creanţe de către administratorul judiciar sau de către lichidator.

•        Cuantumul minim al creanţei instituit de Lege pentru a putea fi introdusă cererea de iniţiere a procedurii insolvenţei este de 30.000 lei, iar, în cazul salariaţilor, de 6 salarii medii pe economie.

•        Salariaţii sunt implicaţi activ în derularea procedurii insolvenţei alături de instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidator, ca membrii în Adunarea creditorilor.

•        Salariaţii trebuie să-şi desemneze un reprezentant, un delegat care va participa la şedinţele Adunării creditorilor, votul exprimat de acesta prezentând relevanţă pentru întreaga valoare a creanţelor reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti ce li se cuvin tuturor salariaţilor unităţii.

•        Spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în Codul muncii referitoare la încetarea contractului
individual de muncă din iniţiativa angajatorului, în situaţia iniţierii procedurii insolvenţei, încetarea contractelor individuale de muncă ale angajatorului debitor cu salariaţii săi se va realiza cu prioritate (de urgenţă) de către administratorul judiciar sau de către lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă prevăzută de lege, cu excepţia acordării termenului legal de preaviz de 15 zile lucrătoare (Stefanescu, 2006) (20 de zile lucrătoare potrivit art. 74 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional).

•        Cum scopul final al procedurii insolvenţei îl reprezintă îndestularea creditorilor din sumele obţinute, ordinea de priorităţi este cea stabilită în art. 123 din Lege şi anume: taxele, timbrele sau
orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în derularea procedurii; creanţele izvorâte din raporturile de muncă; creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de instituţiile de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; creanţele bugetare; creanţele reprezentând sume datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; creanţele reprezentând sume stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; alte creanţe chirografare; precum şi creanţele subordonate.

•        Conform prevederilor art. 36 din acelaşi act normativ, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită iniţiate pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de angajatorul debitor. Practic, odată iniţiată procedura insolvenţei, salariaţii nu mai beneficiază de altă cale de atac împotriva angajatorului debitor, pentru a-şi recupera creanţele de natură salarială, decât parcurgerea etapelor strict prevăzute de Lege, orice altă acţiune urmând a fi suspendată de drept.

Prin Legea nr. 200/2006 a fost constituit Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale. Prin intermediul acestui fond „se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din contractele colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare, denumiţi în continuare angajatori în stare de insolvenţă” (art. 2 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale). Printre resursele financiare ale Fondului de garantare se numără şi contribuţiile lunare plătite de către angajatori, dar şi veniturile reprezentând dobânzi şi majorări de întârziere pentru neachitarea în termenul de plată a contribuţiei.

Din resursele Fondului de garantare se suportă următoarele categorii de creanţe salariale:

a)       salariile restante;

b)       compensaţiile băneşti restante, datorate de angajatori pentru concediul de odihnă neefectuat de salariaţi, dar numai pentru maximum un an de muncă;

c)       plăţile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă şi/sau în contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă;

d)      compensaţiile restante pe care angajatorii au obligaţia de a le plăti, potrivit contractului colectiv de muncă şi/sau contractului individual de muncă, în cazul accidentelor de muncă sau al bolilor profesionale;

e)       indemnizaţiile restante, pe care angajatorii au obligaţia, potrivit legii, de a le plăti pe durata întreruperii temporare a activităţii.

Potrivit legii, din Fondul de garantare nu se suportă contribuţiile sociale datorate de angajatorii în stare de insolvenţă. Suma totală a creanţelor salariale suportate din Fondul de garantare nu poate depăşi cuantumul a trei salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. În ceea ce priveşte ordinea de priorităţi la plata creanţelor în cazul insolvenţei, primele pe listă sunt taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în cadrul desfăşurării procedurii insolvenţei.

Pe locul secund se află creanţele izvorâte din raportul de muncă. În acest sens, a fost adoptată, pe lângă Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, şi Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului pentru plata creanţelor salariale, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007. Ele pun în practică prevederile Codului Muncii, potrivit căruia „salariile se plătesc înaintea oricărei alte obligaţii a angajatorilor”.

Legea 85/2006 a îmbunătăţit legislaţia din domeniu, creditorii nu mai trebuie să demonstreze insolvabilitatea debitorului, ci practic această stare se prezumă, debitorul fiind cel care trebuie să probeze că este solvabil şi stabil din punct de vedere economic. Totuşi, spre deosebire de ţările occidentale, în România în continuare o procedură de lichidare poate dura până la cinci ani, spre deosebire de şase luni, cât ar fi normal. Cu toate acestea, timpul necesar încheierii procedurii de faliment ar putea fi redus potrivit noii legislaţii. Se poate opta pentru o procedură simplificată prin care debitorul intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 60 de zile.